Paris: Fête des Vendanges de Montmartre

În Montmartre, scot capul de la metrou, ca o turelă, la stația Anvers. Iar plouă în orașul ăsta. Asta e, îmi zic și-mi desfac umbrela, apoi o luăm pieptiș pe Rue de Steinkerque, către Sacre Coeur. 

  

Pe stânga, la Sympa, coșurile sunt doldora de pulovere noi, de firma, la €3,99 sau €5,99. Arăboaicele și franțuzoaicele scotocesc cot la cot în ele, ca și cum viața lor ar depinde de bluza de cașmir pe care speră să o descopere la fundul coșului, pe nimica toată. Nu le dau mari șanse, m-am oprit și eu acum câteva zile; am înhățat fericită un pulover bărbătesc de lână, negru, cu guler en coeur, exact ce căutam, apoi, în drum spre vânzătoare, mi-am dat seama că pe spate avea steagul Marii Britanii, cauciucat, arborat de pe un omoplat pe celălalt. L-am aruncat la loc în coș și am intrat la magazinul de ciocolată de vizavi, de unde n-am plecat cu ciocolată, ci cu o pungă cu meringue în patru culori.

Ajungem în capăt, trecem strada către catedrală și, de după porțile din metal, apar niște indivizi cu bărbi stufoase și blugi prespălați, care se lovesc peste palma stângă cu o ață colorată pe care o țin în dreapta și pe care o tot vâră oamenilor sub nas, îndemnându-i să joace nu știu ce. 

- Hello, lady.

- Hai sictir, îmi zic în barbă și merg mai departe, dându-mi seama că vremurile când alba-neagra era în mare vogă au trecut.
Ce-o fi cu ațele alea, nu știu, măcar regulile la alba neagra erau previzibile.

Așa, acum încep cele șapte sute treizeci și șase de scări până la catedrală. Urcăm pe dreapta, pe unde se urcă, și dăm nas în nas cu chinezii, care, ca de obicei, urcă și coboară pe toate părțile. Plouă de rupe în continuare, umbrelele se hârșâie unele de celelalte, lumea respiră greu, un peruvian se oprește brusc, ca să îi facă iubitei poză cu panorama Parisului în spate, Chris îmi admiră balerinii în gura mare, că tot nu pricepe nimeni limba și, chiar dacă ar fi priceput, tot așa făcea, din depărtare se aud niște francezi fericiți care zdrăngăne la niște chitări și îmbie lumea la degustat, că doar e Fête des Vendanges de Montmartre.

O fi, îmi zic eu înciudată, dar să stea ploaia, să mă pot bucura de vestitele vinuri și brânzeturi, să gust felii de cârnați uscați și afumați, de la munte, cu alte cuvinte să mă porcăiesc pe moca, doar samplingul e sufletul comerțului, nu? Aș! Și dacă stătea ploaia, tot plăteai paharul de vin și trebuia să vânezi producătorii care ofereau degustări. Sau mai bine zis, producătorul, pe care, bineînțeles, l-am găsit.

     

Vin fiert, scoici St. Jaques, sandvișuri cu brânză, supă ce ceapă, cartofi franțuzești, quiche, tone de cârnați - hopa, nenea mă trage de mânecă să-mi dea mezeluri. Bine! El stă cu cuțitul întins peste tejghea, eu întind mâna degerată de frig și scap bucata. Să vezi că îmi cere 5 euro pe ea, m-am lins pe bot! Nicidecum, îmi mai dă una, pe care de data asta nu o mai scap. Bună, nene, ce să zic. Cinci metri mai încolo, încă un stand cu cârnați, dar ăștia nu dau nimic. Atunci, stați la poză și altă pretenție nu am.

Pe altă alee, un alt nene îmbie un grup de americance să guste din cașcaval. Ia una dintre ele o bucată, iar celelalte râd ca niște curci, în timp ce omul le mai întinde una, că oricât de scump ar fi în Franța, nu poți să împarți 5 grame la 5 dame, mai ales când e gratis. Totuși, nu se sesizează niciuna, așa că mă simt eu. Bun cașcaval. 

Producătorii de vinuri stau cuminți în standurile lor, în spatele meselor pe care au întins sticle, cupe de șampanie și broșuri. Le doresc mult succes, deși e imposibil. Păi așa îți promovezi tu marfa? La câte feluri de vin sunt, cum să îmi treacă mie prin cap să dau doi-trei euro pe pahar, dacă nu pot să le gust? Languedoc, Cote du Rhone sau Limousin nu sunt pentru mine decât niște provincii prin care de-abia aștept să trec, nu-mi spun nimic altceva. După două ture de târg, ne oprim să cumpărăm un pahar de vin - cum ne-o fi norocul. Și dăm peste un producător de pe lângă Toulouse, Vinovalie, din Rabastens, cu un vin de cazi din picioare, cu tradiție mai veche decât Bordeauxul, dar sufocat de celelalte mărci de pe piață, mai bine promovate. Oamenii ne dau să gustăm din toate, ne roagă să scriem pe tăbliță, în română, Degustare gratuită, observă cât de apropiată e româna de italiană și ne trimit acasă, sperând să nu uităm să le cumpărăm vinul de la magazin, că doar ăsta e tot rostul târgului.

Mă uit în sus, văd același nor căpos atârnând deasupra dealului, așa că o luăm în jos pe scări, spre metrou. Umbrela se dă peste cap de vreo două ori, agăț cu ea vreo două berete simandicoase, îmi cer scuze, ne rostogolim pe lângă prespălații de la poartă, ajungem la metrou, iese soarele. 

- Să ne întoarcem? 

- Nu, zice Chris, hai acasă să gustăm câte ceva cum trebuie.